Despre carte: 2006 / „Unika Zürn scrie în așa fel încât fiecare propoziție să aibă o greutate egală. Aceasta este o literatură construită fără dramatismul culmelor. Aceasta este dramaturgia în oglindă, dramaturgia unui cerc închis.” Elfrieda Jelinek Această carte subțire aparține noptierei celor care sunt îngrijorați de noaptea dincolo de rațiune, dar care sunt suficient de puternici pentru a se întoarce mereu dintr-o călătorie la marginea ei. Cu toate acestea, merită să ne amintim că Unika Zürn s-a sinucis la vârsta de 55 de ani, când eșecul de a se întoarce are loc mult mai rar decât în ​​timpul frivolității curajoase. Dar legea generală nu este scrisă oamenilor cu astfel de nume. Se pare că această originară din Berlin a reușit să ignore războiul, lucrând de la sfârșitul anilor 1930 la studioul UFA, căsătorindu-se, lăsându-și soțul cu doi copii mici și făcând bani ca jurnalist. Primul eveniment semnificativ din viața ei a fost o întâlnire cu suprarealistul Hans Bellmer în 1953, ultima a fost prima ei experiență cu mescalina sub îndrumarea unui alt suprarealist, Henri Michaud. De aproximativ zece ani, Unica a fost muza și modelul lui Bellmer, co-autoarea poezilor sale „automate” și s-a încercat fără succes în literatură. Anii ei de 60 de ani sunt o mahmureală severă care îi va acoperi pe tinerii „în afară” abia în următorul deceniu. În 1970, un alt atac a aruncat-o pe Unica de la fereastra apartamentului ei parizian. În fixările ei fine de delir la persoana a treia, ea tânjește după poezie și deplânge sărăcia limbajului fără prea multă melodramă. Fassbinder i-a dedicat adaptarea cinematografică a „Disperării” lui Nabokov, împreună cu Van Gogh și Artaud. Condamnat - se adună în stoluri Pavel Sobolev